BlacKKKlansman prezintă rasismul la granița dintre absurd și periculos

BlacKKKlansman

Spike Lee prezintă rasismul în BlacKKKlansman ca fiind la granița între absurd și periculos. Toate fazele amuzante din film au cumva un asterisc la sfârșit. “Râzi tu da’ nu e râsul tău”, undeva în zona aia. Mai ales că afli chiar de la început că totul este “fo’ real, fo’ real shit”, pelicula fiind bazată pe autobiografia lui Ron Stallworth, lansată în 2014. Filmul e, în general, un mare roller coaster și chiar în asta stă puterea lui. În același timp e comic, eroic, tragic, ridicol, serios, horror și confuz.

Stallworth a fost un polițist negru în Colorado Springs care a reușit, miraculos, să se infiltreze în Ku Klux Klan, mergând chiar până la a vorbi de câteva ori cu marele David Duke. Sau grand wizard, cum i se mai spune. Munca de investigația lui Stallworth și a partenerului său Flip Zimmerman (jucat aici de un favorit personal – Adam Driver) a ajutat la dejucarea unui atentat asupra unor activiști afro-americani.

KKK-ul este prezentat în mare ca fiind o adunătură de incompetenți, care pot fi periculoși dar care sunt de multe ori ridicoli în stilul lor de brute ignorante.

Numai că pe măsură ce acțiunea filmului merge mai departe, vedem că KKK-ul numai o glumă nu este. Contrastul dintre portretul amuzant și ridicol și seriozitatea și gravitatea acțiunilor lor ne duce la ideea că putem să râdem cât vrem, dar lucrurile astea au consecințe. Toată lumea a râs de Donald Trump până a ajuns președinte. Semnele au fost dintotdeauna acolo. E treaba noastră să nu le ignorăm.

După cum era de așteptat, referințele la Donald Trump și la contextul actual din politica americană nu lipsesc. Ba chiar filmul pare că încearcă să arate aceste conexiuni la fiecare pas. La un moment dat David Duke spune: “It’s time for America to show its … greatness again”. Sună cunoscut, nu? Printre toate astea, sunt presărate și niște “America First!”, în caz că nu ne era clar.

Filmul a fost pe cât de realist posibil, însă la final a căzut oarecum în capcana de good-feeling-finale. E greu să scapi din asta și să nu oferi ceva plăcut publicului. Ultimele scene par o viziune utopică și mai mult imaginară a regizorului asupra a ceea ce crede el că ar fi just să se întâmple. Numai că nu aici se încheie totul. După finalul optimist, cad peste noi imagini atât de puternice și tragice în același timp încât tot sentimentul plăcut dispare într-o clipă. BlacKKKlansman a fost lansat la fix un an distanță de la violențele din Charlottesville, Virginia și totul este încheiat cu imagini de acolo și Trump spunându-ne că printre neonaziști se află și niște persoane foarte ok.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *