Horror feminist: The Handmaid’s Tale

Horror feminist: The Handmaid's Tale

Scriitoarea canadiană Margaret Atwood a scris cartea The Handmaid’s Tale în 1985. Deși e interpretată constant ca o distopie din viitor, rădăcinile aparțin unui realism istoric dureros. Atunci când scria cartea în Berlin, Atwood s-a hotărât că nu va include în carte decât lucruri care s-au întâmplat la un moment dat femeilor undeva pe planetă. Am putea spune că totul e bazat pe fapte reale, Atwood comparând opera sa cu un mashup al diferitor culturi și timpuri.

Ce e interesant e că sursele de inspirație se trag din puritanii secolului 17 din SUA, Afghanistanul contemporan și celebrul decret 770 din România anilor ’60, care a sosit ca un răspuns la rata foarte scăzută a natalității, fiind interzis avortul și contraceptivele. Așadar, The Handmaid’s Tale nu e despre viitor. Nici măcar despre trecut sau prezent. Impulsul de a controla comportamentul și sistemul reproductiv feminin a existat și va exista întotdeauna, peste tot.

Elisabeth Moss face rolul vieții

Unul dintre lucrurile pe care le observi imediat, în primele episoade cel puțin, e faptul că acțiunea e prezentată numai din perspectiva personajului principal, Offred (Elisabeth Moss). Vedem o lume complet nouă așa că suntem flămânzi după informație, dar tot ce primim sunt gustări mici care parcă doar ne fac mai rău poftă. Stilul ăsta de a fragmenta valul de informații care vin spre noi întărește sentimentul opresiv de confuzie.

Să ne gândim totuși un pic ce rol dificil are Moss de jucat aici. Camera e aproape încontinuu îndreptată direct către fața ei pentru perioade lungi, dar în același timp nu poate face mare lucru cu expresia feței pentru că personajul ei nu își poate asuma riscul să transmită prea multă emoție.

Cu atât mai impresionant este, atunci, ce reușește să facă. Cea mai mică mișcare a ochilor sau a colțului buzei transmite atâtea trăiri, uneori chiar contradictorii. Societatea în care trăiește e creată întocmai pentru a tăia orice conexiune între oameni pentru că astfel le va fi mult mai greu să comploteze împotriva statului. Mimica feței lui Offred ne transmite în același timp cât de apăsată este de acest stil de viață dar și flacăra puternică din interiorul ei: nu va renunța niciodată la ideea de a-și regăsi familia.

The Handmaid’s Tale pictează o lume de care suntem mai aproape decât credem

“Nothing changes instantaneously: in a gradually heating bathtub you’d be boiled to death before you knew it.”

Citatul de mai sus aparține lui Offred, dar la fel de bine ne-am putea îndrepta atenția spre Ronald Reagan care spunea: “Freedom is never more than one generation away from extinction. We didn’t pass it to our children in the bloodstream. It must be fought for, protected, and handed on for them to do the same.”

Atunci când în Decembrie, abia la o lună după ce fusese ales președinte Donald Trump, a fost anunțat că The Handmaid’s Tale va debuta în aprilie 2017, mulți au glumit că ar putea fi un documentar deja. Ne-am obișnuit să ne cerem drepturile și să ne lăfăim în libertățile care ni se cuvin, dar serialul ne arată că lumea se poate schimba chiar în fața ochilor noștri mai repede decât am fi crezut. Paralela cu invadarea dreptului la intimitate ca scuză pentru protecția împotriva teroriștilor s-ar putea să fie un pic inconfortabilă pentru că este mult prea aproape de ce trăim în prezent.

În viitorul apropiat, rata fertilității scade dramatic ca urmare a bolilor cu transmitere sexuală și a poluării. În mijlocul haosului, o grupare  numită “Sons of Jacob” dă o lovitură de stat și după ce desființează toate instituțiile, aduce la putere un guvern teocrat. Noua țară, denumită Gilead, are la bază o societate construită pe o retorică creștină de dreapta. Liderii, însetați de putere, înființează clase sociale noi iar femeile sunt, în mare parte, sclave, fără drepturi: nu au voie să muncească, să aibă proprietăți, bani sau să citească.

Nu se termină aici. Femeile care sunt încă fertile devine handmaids și practic singurul lor rol e să aducă pe lume copii pentru bărbații puternici din societate. Totul se bazează pe o interpretare brutală a Bibliei și implică un ritual în care femeile sunt violate o dată pe lună de stăpânii lor în prezența soțiilor pentru a aduce pe lună copilul mult dorit.

Bineînțeles, pentru a putea subjuga pe cineva trebuie în primul rând să îi dezumanizezi pe cât posibil. Identitatea femeilor e ștearsă: nu mai au voie nici măcar să își păstreze numele, ele obținând un nume în funcție de casa pe care o slujesc. Offfred de exemplu era la casa lui Fred Waterford: Of + Fred (a lui Fred).

Femei asuprind femei

Personajele negative cele mai memorabile sunt femei: enigmatica Serena, jucată magistral de Strahovski și mătușa Lydia. Cea din urmă pare mult mai sadică: îmbrăcată într-un maro șters din cap până în picioare, patrulează deasupra femeilor parcă non-stop, ca un vultur care-și urmărește hrana. Dintre toți, la ea rămâi cu senzația că Gilead reprezintă ceva în care crede cu toată ființa ei și tot ce-și dorește e să-și facă treaba cât mai bine.
Faptul că tirania din Gilead e împinsă de la spate de complicitatea atâtor femei puternice e, probabil, printre cele mai dureroase aspecte la acest regim. Atwood a declarat că nu întâmplător femeile sunt parte din problemă. “Întotdeauna a fost așa. Dacă ar fi să construiești Gilead de la capăt, cel mai inteligent lucru ar fi să pui femei să facă ordine, oferindu-le în același timp putere asupra altor femei. O să găsești mereu voluntare.”

Complexitatea personajelor e de un realism dureros

E ușor să simplifici lucrurile și să spui că unii oameni sunt pur și simplu malefici și atât. Dar realitatea nu e aproape niciodată așa. Lucrurile sunt complicate iar oamenii au o complexitate mult mai mare decât am vrea uneori să vedem. Exact același lucru se întâmplă și cu personajele din The Handmaid’s Tale.

Nick pare întotdeauna întristat de ce vede în jurul lui dar nu ia nicio măsură. E clar că ține la Offred, dar o ajută cu adevărat doar atunci când află că e însărcinată (probabil chiar cu copilul lui). Serena ar vrea mai multă libertate, dar este oprită de legile pe care le-a scris chiar ea. Luke e un soț și un tată model, dar în același timp e parte din problemă prin felul în care privește femeile. Offred e îngrozită de lumea din jur, dar în primul episod nu are nicio problemă în a participa la uciderea unui violator.

Chiar și în cele mai întunecat colț, se găsește o rază de lumină. Și invers. The Handmaid’s Tale nu e un serial despre bine și rău. Gardienii de la sfârșit nu sunt nici salvatori, nici dușmani. Mătușa Lydia e în același timp un monstru și o mamă pentru fete. Ce face din serial o adevărată capodoperă e capacitatea de a picta un realism dureros și de a funcționa atât ca un avertisment cât și ca o analiză pertinentă asupra societății.

Observații pe scurt

  • Nimic nu e unidimensional. Offred se arată revoltată că ar putea vreo handmaid să fie bucuroasă de sistemul actual, dar șocul vine chiar de la colega ei de cumpărături. Înainte era dependentă de droguri și și-o trăgea prin alei pentru a face rost de următorea doză. Acum, noua societate i-a adus structură, discplină și un acoperiș deasupra capului. Totul ține de perspectivă. Pentru cei care se descurcau, comunismul a fost o binecuvântare.
  • “Better is never better for everyone. It always means worse for someone”
  • Offred e obligată să poarte un fel de pălărie din cauza căreia nu poate vedea ce e în spatele ei sau în lateral. E mereu concentrată doar pe ce e înainte, ce urmează. E o metaforă excelentă pentru societatea distopică în care trăiește. Tot ce știe și ce nu știe e impus din exterior. Puterea decizională tinde spre zero, iar faptul că e filmată atât de mult de aproape ne forțează să-i împărțim punctul de vedere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *