INTERVIU. Costel: „Eu cred că dacă vrem să ajutăm țara, trebuie să ne unim forțele. Nu să râdem unii de ceilalți”

INTERVIU. Costel: „Eu cred că dacă vrem să ajutăm țara, trebuie să ne unim forțele. Nu să râdem unii de ceilalți”

Am stat de vorbă cu Costel, unul dintre cei mai carismatici comedianți români. La el am apreciat întotdeauna curajul de a spune ce are în minte și de a încerca glume noi, care ar putea ori să fie un dezastru ori să râzi până nu mai ai aer. Printre altele, mă gândesc că și aici stă cheia succesului.

Energia lui Costel e greu de transpus în scris, așa că subiectele discuției au fost mai degrabă unele serioase: iUmor, corectitudinea politică, problema alcoolului în România și ce au așa special filmele românești.

Cel mai recent special al său poate fi cumpărat de aici.

V: Povestește-mi cum a început Club 99 și ce planuri de viitor aveți.

C: Totul a început la Cafe Deko, unde eram sprijiniți de Dan Chișu. El era acolo principalul om care se ocupa de majoritatea lucrurilor. Era manager, director, șef, orice. Și după niște schimbări de staff între noi, am rămas într-o formulă de trei. La un moment dat, sprijinul emoțional și părintesc al lui Chișu n-a mai fost suficient pentru noi. Eram băieți mari și nu mai puteam să stăm la tata acasă.

Așa că eu cu Vio și Teo ne-am înțeles să facem un club în care noi să fim „the main act”. În principiu, pentru asta a fost clubul inițial. Bineînțeles, am gândit un business pentru noi dar și un loc în care să vină și ceilalți comedianți. Era și loc pe piață la vremea aceea, pentru că nu prea erau cluburi de stand-up, în afară de Cafe Deko și Prometheus, dar cam atât. Am zis să clădim un loc de la zero. Eu inițial am fost membru susținător, iar acționar am devenit doar câțiva ani mai târziu.

Treaba a mers bine de la început, crescător. În viitor ne-ar plăcea să găsim un loc pentru un club de comedie, nu neapărat Club 99, care să arate în stilul Comedy Store sau Caroline’s din New York. Ne-ar plăcea să ajungem la genul ăla de design.

V: Printre cei care merg la spectacole de stand-up, există o o frică legată de faptul că e posibil să prindă același material. Tu cum vezi lucrul ăsta?

C: Știi ce e ciudat? Oamenii zic „mamă ce as vrea să vad un show diferit”, dar când ai o seară în care încerci lucruri noi, reacția e tot negativă. „Era mai bine dacă le dădea pe alea ale lui”. E greu.

Pe timpul verii, în fiecare vineri și sâmbătă o să încerc să am mereu o glumă noua sau măcar o observație, o părere, habar n-am. E un exercițiu bun, că mă strofoc să spun ceva nou, îmi lucrez mușchii. Nu contează. Chiar dacă e porcărie. E ceva fără sens, dar am încercat ceva nou.

V: La nivel internațional, se vorbește tot mai mult despre cum afectează scena de stand-up așa zisa „corectitudine politică”. Cum vezi situația în România? Simți vreo presiune?

C: N-am simțit vreo presiune din punctul ăsta de vedere. Cred că în continuare putem să facem glume incorecte. Dar, în ultima perioadă, am simțit că timpul o să le rezolve cumva și pe astea. Dacă tu zici acum o glumă care poate să fie sexistă, homofobă și așa mai departe, e posibil ca în cinci ani să fii taxat pentru ea, să nu îmbătrânească bine. Si atunci începi sa fii atent de pe acum. Cu toate că lumea, în România, râde în continuare la glume de genul acesta, am început să fiu mai atent.

Eu plec de la premisa că sunt în sală oameni din astfel de categorii și că au simțul umorului. Înțeleg că nu e plăcut să fii asuprit și discriminat. Dar pe de altă parte, eu nu fac parte din categoria care discriminează. Am prieteni pe care îi susțin și care sunt gay. Și uneori încerc să mă pun în pielea lor și să îmi imaginez o lume inversă, în care eu aș fi în minoritate. Să îmi fie mie greu să îmi exprim dragostea față de o femeie și să fiu judecat de lume pentru asta. Nouă, din poziția noastră, ne este foarte greu să percepem chestiile astea.

Nu am făcut niciodată glume cu scopul de a jigni sau de a supăra pe cineva.

V: Dar atunci când ai o influență, te gândești și că poți întări niște stereotipuri prin ceea ce spui pe scenă.

C: Corect, dar asta se schimbă odată cu vârsta și cu maturitatea. Mie înainte nu îmi pasă atât de mult de influența mea asupra celorlalți. Zic ce vreau. Nu mă interesează că se uită lumea. Dar de când am copii, a început ușor să mă apese. Mă gândesc că e posibil să-i afecteze pe ei. Și e posibil să îmi stric imaginea pentru o glumă. Așa că pun în balanță dacă merită sau nu. Dacă e doar ceva răutăcios, o las baltă.

Am primit și eu acuzații. M-au făcut să mă gândesc, nu le-am luat ca pe un atac personal. De obicei încerc să analizez: oare în ce fel am deranjat omul respectiv? Ce a declanșat reacția asta a lui?

V: Am observat la tine calitatea asta. Ai curajul de a arunca niște glume care ar putea să meargă în orice direcție: să fie un eșec complet sau să râdă lumea în hohote.

C: Da, uneori fac lucruri de genul ăsta, dar dacă nu se râde, mă afectează, nu dorm bine câteva zile, am coșmaruri. Totuși, face parte din filozofia mea de viață, cred că suntem aici ca să experimentăm cât mai multe lucruri și asta mă ajută să nu iau lucrurile personal mereu. După un spectacol prost, mă gândesc că nu este ceva grav și că am mai învățat încă o lecție. Sunt ancorat în prezent și încerc să mă concentrez pe viitor. Nu e ceva atât de grav încât să rămână în istorie, deci nu are rost să mă îngrijorez.

V: Într-un episod recent al podcastului „A Good One”, în care vin diverși comedianți și își analizează glumele, a fost invitat Patton Oswalt. El a făcut o glumă despre soția sa pe scenă, la patru luni după ce ea a murit. Cum vezi legătura asta dintre comedie și viața ta personală? Ai avut și tu glume despre momente mai dificile?

C: Eu chiar înțeleg treaba asta. Atunci când lucrezi în comedie și ai ca materia primă viața ta personală, vrei să exprimi foarte multe lucruri din învățăturile tale. Și eu aș face glume despre asta.

Am și avut de altfel glume despre înmormântări, despre moarte, pentru că am experimentat astfel de lucruri îndeaproape și am văzut ce efect au ele asupra oamenilor. Fac glume și despre copii și apoi mi-e frică să nu se interpreteze greșit. Mă gândesc mereu că poate o să îi supăr când o să vadă ce am zis. Incorporez multe lucruri personale pe scenă și sunt păreri pe care le am, în glumă, despre oameni apropiați, cum ar fi soția mea. Am avut discuții cu ea despre asta, dar este înțelegătoare. Eu oricum pe scenă simt că am o forță mult mai mare decât în viața reală, cumva microfonul și faptul că oamenii mă ascultă îmi oferă o putere.

V: Ce părere ai despre iUmor? Crezi că a ajutat sau a dăunat scenei de stand-up?

C: Cred e o combinație între cele două. Pe de-o parte, a dăunat pentru că a permis expunerea unor oameni care nu au experiență, dar clipurile cu ei de pe Youtube aveau titluri de genul „număr extraordinar de stand-up comedy”. Astfel, oricine dă click acolo rămâne cu impresia că așa se face stand-up-ul și atunci când ajunge la unul ca mine, Vio, Teo și ceilalți, nu îi mai convine. Poate eu am o bucată care este mai lungă și necesită construcție. El poate nu mai are răbdare, venind cu alte așteptări. Chiar am simțit treaba asta.

Sigur că, pe de altă parte, a adus multă lume în săli și ăsta este un lucru bun. Concluzia ar fi că a ajutat și dăunat în procent egal.

V: Apropo de asta, senzația e că în ultimii ani scena de stand-up din România se află în progres.

 C: Da, chiar se află. Începând cu Bobo și Las Fierbinți. Reversul medaliei este că pare ceva atât de ușor de făcut și toată lumea crede că ar putea face. Totuși, nu e chiar așa. Una e să fii amuzant printre prietenii tăi și alta e să fii comediant. Durează până când acumulezi o voce, până prinzi o atitudine. Sunt foarte multe persoane care scriu bine, fac glume bune, dar pe scenă nu reușesc să transmită ce trebuie. Este foarte greu să fii plăcut pe scenă.

V: Având în vedere amploarea mișcării #MeToo, nu ți se pare ciudat că nu s-a întâmplat nimic, din punctul ăsta de vedere, cu vreo vedetă din România?

 C: Cred că femeile din România încă nu au destul tupeu. Nu au curajul să spună lucruri de genul ăsta. Ele nici nu știu că pot să vorbească despre asta, probabil comportamentul de acest tip al bărbaților nici nu li se pare ceva ciudat. Dacă la noi sunt astfel de probleme chiar în căsnicii, gândește-te doar la violența domestică, ce pretenții să avem? Se trece ușor peste, nu este ceva luat cu adevărat în serios.

V: România e pe locul cinci în Europa la consum de alcool iar 80% dintre cazurile de violență domestică pornesc de aici. Totuși, guvernul nu a făcut niciun program concret pentru prevenirea dependenței de alcool de 25 de ani. Cum vezi situația asta?

 C: Chiar este o problemă. Eu nu știu de vreun centru pentru alcoolici în România, nu am auzit niciodată de așa ceva. Când aud de oameni care să zică că au probleme cu alcoolul, primul gând e că nu au putut să facă rost. Cam asta e mentalitatea. Nu e ceva luat în serios. Dacă te duci în Moldova sau Ardeal și le spui că au probleme cu alcoolul, oamenii râd de tine. Fiecare zonă geografică de la noi se mândrește cu alcoolul ei.

Recomand, cu ocazia asta, celor care au prieteni care au impresia că sunt rezonabili la beție, să îi filmeze și apoi să le arate. Apoi o să își dea seama în ce stare au fost de fapt și cum au pus problema. Mie mi s-a întâmplat să am un moment în care băusem și aveam impresia că sunt foarte ok și că am dreptate în ce zic. Și apoi am văzut filmarea a doua zi și mi-am dat seama ce face alcoolul din tine. Eram: „wow, cine sunt oamenii ăștia?”, pentru că nu te transformi în altă persoană, te transformi în mai multe.

V: Ai apărut, printre altele și în „4 luni, 3 săptămâni și 2zile”. Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu?

C: Este un super regizor. Fiind în preajma lui, l-am văzut cum lucrează și am rămas impresionat. Pentru un cadru de câteva secunde, se filmează o zi întreagă. Se trage foarte mult. E foarte atent să fie lumina cum trebuie, actorii la fel, atenția la detalii m-a impresionat.

V: De ce crezi că au succes filmele românești?

C: Cred că au succes pentru că au limbaj cinematografic diferit față de ce este la Hollywood. E ceva surprinzător și asta atrage lumea. E ceva de nișă. La Mungiu, de exemplu, este vorba de povești reale și de impact. Vedem un realism în care lumea se regăsește. Uite, în După Dealuri, este o poveste în care toată lumea are dreptatea ei. Totul este prezentat imparțial. Te face să înțelegi toate punctele de vedere, nu dă verdicte. Mungiu este, practic, ca o știristă – prezintă totul cu obiectivitate. Este interesant cum sunt atâtea personaje, fiecare cu universul lui iar aceste universuri nu reușesc să se înțeleagă. Felul în care niște oameni nu reușesc să se înțeleagă unii pe alții, despre asta este vorba.

V: Apropo de oameni care nu se înțeleg unii pe alții, cum vezi situația din România?

C: Cred că România este într-un punct foarte vulnerabil în prezent. Și chestia asta vine de la dezbinare, de la ruptură și separare. De la faptul că avem două pături care nu se înțeleg: creștinii ortodocși și liber cugetătorii.

Eu cred că dacă vrem să ajutăm țara, trebuie să ne unim forțele. Toată lumea. Nu să râdem unii de ceilalți. Nu trebuie să mai conteze statutul, că suntem bogați sau săraci, educați sau needucați, religioși sau nu.

Mi-am propus să încerc să schimb lucruri în jurul meu. Mi-am setat intenția de a crea unitate în jurul meu. Oriunde mă duc, îmi doresc să fiu unit cu oamenii ăia. Să îi înțeleg și să mă simt unit cu ei, chiar dacă nu îi plac. Iubirea nu înseamnă că trebuie să placi pe cineva. Dar trebuie să îi înțelegi și să îi respecți, chiar dacă vedeți lucrurile diferit.

Ne lipsește cumva empatia asta. Uite de exemplu, am văzut acum recent că s-a dus virală faza cu o știristă din SUA care a început să plângă în timp ce vorbea despre situația copiilor separați de părinții lor imigranți. Și toată lumea era șocată. Mie mi se pare ceva normal. Este perfect normal să arăți emoție și empatie. Noi ascultăm știrile de la niște roboți. Și când vezi pe cineva care plânge, râde, arată emoție, te miri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *