Mindhunter: premisă familiară, execuție diferită

Mindhunter: premisă familiară, execuție diferită

The Mentalist, Elementary, Criminal Minds, Sherlock, NCIS, CSI. Aș putea continua. Serialele polițiste sunt printre cele mai populare. Tocmai din cauza asta, pe parcursul timpului se poate spune că s-a ajuns la o oarecare saturație. Zic oarecare pentru că fanii genului nu or să obosească niciodată să se uite la un serial aparent nou, dar care are aceeași structură de fiecare dată: un caz în fiecare săptămână, aparent imposibil de rezolvat, dar care este rezolvat într-un final de detectivul genial, dar nebun. Să găsești un unghi nou pentru a prezenta asta a fost pentru mult timp imposibil. Până la Mindhunter.

Intriga în jurul serialelor polițiste se învârte întotdeauna asupra întrebării “Cine a comis crima?”. Aici intervine Mindhunter. În loc să ne facă să ne facă să încercăm să aflăm cine a comis crima, serialul vrea să răspundă la o întrebare mai dificilă: de ce?

David Fincher, vinovat pentru filme ca Seven, Fight Club, Gone Girl sau The Social Network, este producătorul noului serial creat de Netflix. Fincher a adus o nouă perspectivă unei povești pe care am mai auzit-o de atâtea ori. Ce e cu adevărat inedit e că nu avem parte de violență extremă, iar criminalii cu care stau de vorbă cei doi agenți FBI au fost deja condamnați pentru crimele lor.

În loc să se concentreze pe cazuri particulare prin care poate înspăimânta audiența, ce e înfricoșător e atmosfera încărcată care domină tot serialul. Rămâi cu impresia că ceva e profund greșit în lumea în care trăim, dar nimeni nu e dispus să pătrundă în adâncurile problemei.

Acțiunea are loc în anii ’70, atunci când analiza comportamentului criminalilor putea fi rezumată printr-o singură frază: criminalii sunt malefici. Un tânăr agent FBI, Holden Ford, își dă seama că o soluție pentru oprirea criminalilor ar fi să le înțeleagă mai bine motivele. Trebuie să examnieze rădăcinile psihologiei criminale. Cu ajutorul noului partener, Tench, Holden vizitează închisorile unde sunt ținuți printre cei mai mari monștri ai vremurilor și, prin conversații, încearcă să le intre sub piele pentru a obține răspunsuri. Serialul e bazat pe cartea din 1996 cu același nume care spune povestea reală a înființării departamentului de Behavioral Science al FBI-ului.

Azi, e perfect normal să ne punem întrebări. Cum a ajuns un băiat perfect normal din estul Londrei să fie radicalizat? Ce i-a trecut prin minte atacatorului care a omorât 58 de oameni în Las Vegas? Cum ajung oameni aparent perfect normali să devină ucigași cu sânge rece? În anii ’70 însă, faptul că Ford și Tench puneau astfel de întrebări era ceva complet nou. Pe atunci, oamenii erau prizonierii unor noțiuni simpliste despre natura umană. Criminalli erau oameni răi și atât. Nu trebuie să știm mai mult. “Nu e datoria noastră să-i înțelegem. Datoria noastră e să-i executăm”, după cum a spus Shepard, șeful poliției din Quantico.

Fincher reușește să creeze sentimentul că deși putem încerca să înțelegem motivele acestor crime, e puțin probabil să știm vreodată cu adevărat de ce s-au întâmplat. Suntem în aceeași situație cu Holden și Tench, pas cu pas avem senzația că suntem din ce în ce mai aproape de adevăr, dar parcă niciodată acolo.

Tehnica lui Fincher de a filma, în care camera e ca o oglindă a personajelor (personajul se mișcă, camera face la fel; personajul stă pe loc, camera stă pe loc), nu face decât să întărească ideea că realitatea din serial se contopește cu realitatea noastră. Suntem acolo. Close-up-urile sunt extrem de rare, asta pentru că Holden și Trench, deși încearcă să intre în mintea criminalilor, vor să păstreze o distanță constantă față de cei cu care vorbesc. Sunt conștienți că pentru a avea o percepție realistă asupra acestor comportamente, trebuie să pătrundă adânc în universul acestor monștri. Ori asta vine cu riscuri. Până la urmă, ca să înțelegi un monstru, trebuie să fii un monstru. Holden pare mereu la un pas de a cădea în capcană, dar cumva iese la suprafață de fiecare dată.

Mindhunter reușește, fără să prezinte imagini șocante, să îngrozească privitorul. Poți să cunoști pe cineva, dar de fapt să nu îl cunoști deloc. Iar dacă nici asta nu e terifiant, atunci nimic nu mai e.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *