Un pas în urma serafimilor e o poveste despre curaj

Un pas în urma serafimilor e o poveste despre curaj

Daniel Sandu, regizorul filmului “Un pas în urma serafimilor”, voia să se facă preot. A urmat seminarul teologic de la Roman timp de cinci ani pentru ca apoi să-și dea seama că nu vrea să îmbrace zilnic hainele negre de preoție. S-a îndreptat spre lumea filmului și primul lui lungmetraj nu avea cum să fie despre altceva decât propriile experiențe. Avem parte deci de o poveste reală.

Filmul prezintă realitatea cotidiană de la un seminar teologic din România anilor 90. Un grup de băieți încearcă să îl găsească pe Dumnezeu dar sfârșesc prin a se găsi pe ei însiși.

Protagonistul, un adolescent aparent liniștit pe nume Gabriel vine la seminar cu o moralitate intactă și dornic să învețe. Cu siguranță, are alte așteptări decât de la o școală normală. Seminarul teologic se ocupă exclusiv cu etica și morala. Cu credința într-o putere mai mare decât noi. Așa că atunci când observă că pentru părintele Ivan standardele etice sunt valabile doar atunci când îi convin, impactul e puternic. E șocat când părintele îl manipulează să dea o declarație care duce la exmatricularea unui coleg. Deși îl vedem ca fiind om cu un set de standarde morale puternice, Gabriel, dezamăgit, se refugiază alături de băieții mai mari, cei care știu cum merg lucrurile.

De altfel, băieții sunt produsul și victimele mediului în care au crescut. Vedem părinți autoritari și rigizi, un tată violent care nu are nicio problemă în a-și bate copilul cu o agresivitate descurajatoare de față cu toată lumea (lucru pe care părintele Ivan îl tolerează, doar bătaia e ruptă din Rai) și o mamă îngrijorată care are încredere oarbă în preoți. Deși apar puțin, umbra părinților stă împunătoare asupra copiilor pe tot parcursul filmului. Putem doar să ne imaginăm ce a pățit Olah după ce a fost exmatriculat.

Nu e de mirare că niște copii care vin din astfel de medii au încercat să găsească la seminar o libertate pe care n-au avut-o niciodată.

Tema elevilor care se revoltă împotriva profesorilor și a sistemului nu e tocmai una nouă sau revoluționară, însă ce e cu adevărat remarcabil este felul în care este portretizată Biserica. Filmul ne prezintă o realitate, cea a seminariilor teologice din România, la care foarte puțini au acces. Puțini sunt și cei care și-au pus vreodată problema cum sunt educați preoții viitorului. Avem parte de o ușă deschisă către un sistem al extremelor și al unei morale fluide: elevii ori sunt pedepsiți pentru cea mai mică greșeală ori sunt iertați de orice păcat pentru că adevărata spovedanie are loc în consiliu acolo unde interesul dictează jocul, elevii cu părinți importanți fiind cei care rămân cu orice cost.

Regizorul Daniel Sandu oferă o perspectivă personală și sumbră asupra seminariilor teologice, una care se împletește cu drumul spre maturitate al băieților. Fiecare se descurcă cum poate dar toate nedreptățile la care sunt martori îi apasă. Contrastul dintre o adolescență normală, acoperită de stratul obișnuit de rebeliune și distracții și cea de tânăr preot se vede cel mai clar la barul unde băieții merg să joace biliard.

Fumează, beau și petrec timp cu fete. Lumea preoției nu pare niciodată mai departe. Asta până să vină părintele Ivan în căutarea lor, moment în care realitatea îi lovește din plin. Plăcerile vieții sunt atât de aproape, dar atât de departe. Și toate sacrificiile pentru un loc în care părintele te dă cu capul de bancă în fața tuturor dacă nu îl asculți.

Un pas în urma serafimilor ar putea fi privit pe o încercare de americanizare a filmelor românești, dar cumva stă departe de anumite clișee. Nu avem parte de un happy-ending, deși așa pare. Chiar dacă părintele Ivan este dat afară și aparent elevii au învins, rămâne senzația că imediat ce acest cap al sistemului a fost tăiat, va răsări altul la loc. Vedem în schimb perseverența unor copii de a se lupta cu un adversar în mod clar mai puternic decât ei. Nepuțina pe care mai toți adolescenții o simt la vârsta lor, vârsta în care vrei să te distrezi și să schimbi lumea în același timp, a fost învinsă. Au pus întrebări incomode, au încălcat regulile, au luptat pentru drepturile lor, s-au distrat și au obținut victoria pe care au vrut-o de la început: îndepărtarea părintelui. Dincolo de toate, rămânem cu ceva mai important: curajul unor copii. Curaj care poate să îi inspire și pe alții să nu lase capul plecat atunci când le sunt încălcate drepturile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *