The Crown e o analiză superbă a monarhiei

The Crown e o analiză superbă a monarhiei

Cine câștigă? Elizabeth sau Regina? Atunci când ești regină, mai ești tu sau ești doar titlul pe care îl reprezinți?

Cam astea ar fi întrebările centrale din The Crown, serialul despre viața reginei Elizabeth II a Regatului Unit produs de Netflix.

Fostul rege Edward spune în serial că atunci când ești regină, funcționezi ca un soi de hibrid – ești atât tu, cât și sutele de ani de istorie pe care le reprezinți. Coroana te face o himeră exact așa cum te-ar transforma niște aripi de înger sau coarne de diavol. Pentru Lilibeth, așa cum îi spunea tatăl său, există o luptă continuă între Elizabeth Mary și Regina Elizabeth. Dar, după cum i-a spus și bunica ei, Regina Elizabeth trebuie mereu să câștige. Coroana trebuie mereu să câștige. Și pe parcursul serialului, suntem martorii acestor victorii.

Performanțele actorilor sunt superbe

The Crown e cel mai scump serial produs de Netflix până acum, cheltuindu-se peste 100 de milioane de lire și pot să înțeleg pe ce. Totul e la vedere: decorurile, costumele, machiajul, toate astea invită privitorul să se piardă într-o lume aparent complet diferită, chiar dacă nu e atât de departe pe cât ai crede. Sunt totuși anii ’50.

Dar mai important de atât, banii au adus niște actori extraordinari care au livrat performanțe uriașe.

Primele două episoade sunt dominate de regele George VI, jucat de Jared Harris. După un rol fabulos în Mad Men, Harris joacă rolul vieții lui în The Crown, reușind să capteze într-un mod ingenios paradoxul dintre povara unui om care nu a crezut niciodată că o să fie rege și mândria și simțul datoriei pe care acesta le simte în același timp. După un film ca The King’s Speech, să joci același personaj la nivelul la care a făcut-o Colin Firth era o provocare imensă, dar Harris a reușit.

Matt Smith, al-11-lea doctor din Doctor Who, captează într-un mod încântător complexitatea lui Philip, care e atât un om cu ambiții, dar în același timp plin de insecurități și lipsă de încredere în sine. O altă performanță de menționat e cea a lui John Lithgow. Fanii Dexter o să-l recunoască după rolul jucat drept Trinity, un criminal în serie, dar e atât de schimbat aici încât mi-au trebuit câteva episoade ca să îmi dau seama de unde mi-e cunoscut. Lithgow e probabil cea mai mare surpriză. Teoretic, nu prea avea de ce să îl joace pe Churchill: e american, e mult mai înalt și mai slab decât ar trebui, dar cumva reușește să scoată la iveală toate trăirile intense ale lui Churchill din ultimii ani ca prim-ministru.

Toate performanțele de mai sus sunt bune, dar serialul nu ar funcționa fără un personaj principal puternic iar Claire Foy livrează o performanță de zile mari. Foy ne aduce față în față cu toate dilemele morale ale reginei doar prin ochii și expresia feței. Greutatea responsabilității, care o apasă din ce în ce mai tare, e chiar acolo, o putere omniprezentă care o cuprinde exact ca o umbră.

Episoadele pot să fie văzute și ca mini-filme

Probabil printre cele mai plăcute lucruri de la The Crown e că nu poți să știi niciodată ce urmează și asta pentru că episoadele sunt atât de diferite între ele încât ar putea funcționa perfect și ca mini-filme independente. Nu există un scop bine definit sau un subiect, tonul variază de fiecare dată. Am văzut episoade care erau centrate pe evenimente istorice de o importanță majoră și altele care spuneau o clasică poveste romantică a unei iubiri interzise.

Binge-watching-ul poate să devină plictisitor câteodată iar majoritatea serialelor Netflix sunt făcute tocmai pentru această structură, să te facă să dai click pentru următorul episod, finalitatea fiind abia la sfârșitul sezonului. The Crown e dovada că se pot face lucrurile diferit și Netflix ar trebui să învețe de aici.

Cel mai bun episod: The Assassins

Când am dat play la The Assassins, mă așteptam să fie vorba despre o tentativă de asasinat mai puțin cunoscută în istorie. În schimb, episodul alternează între două fire narative paralele dar care pot fi văzute în oglindă: decăderea carierei lui Winston Churchill și nefericirea căsniciei reginei.

Episodul îl scoate la iveală pe Porchey, un prieten de familie al lui Elizabeth și omul care era așteptat să se însoare cu ea. Cei doi se reîntâlnesc și apropierea dintre ei e naturală, amândoi fiind pasionați de cai. Senzanția e că ar fi fost o căsnicie care ar fi mers: ambii sunt un pic introvertiți și ciudați în situații sociale. Fără îndoială, o relație care poate ar fi fost un pic liniștită, care să nu zic plictisitoare, dar cu ambele persoane fericite. În schimb, Elizabeth l-a ales pe Philip, optând pentru o relație plină de pasiune dar instabilă și complicată. Relația cu Philip dezintegrându-se pe zi ce trece, întâlnirea cu Porchey o face pe Elizabeth, natural, să se întrebe: ce ar fi fost dacă? Răspunsul vine totuși până la sfârșitul episodului: nu contează ce ar fi fost, Philip e singurul bărbat pe care Elizabeth l-a iubit vreodată, chiar dacă Porchey era, teoretic, omul mai potrivit, după cum chiar ea îi spune soțului.

Dar partea cea mai bună a episodului nu o implică aproape deloc pe regină. Cu ocazia împlinirii a 80 de ani, Parlamentul decide să îi facă cadou lui Churchill un portret pictat de modernistul Graham Sutherland. Pictorul e mai degrabă interesat să scoată la iveală adevărul în lucrările sale, nu să flateze oamenii și intră în direct conflict cu Churchill, care nu poate accepta faptul că e un om bătrân care nu mai are vigoarea de pe vremuri.

Dialogul dintre cei doi e fascinant, dar revelația vine când Sutherland îl face pe Churchill să își dea seama de simbolismul picturii sale cu iazul din curte. Churchill picta iazul din nou și din nou nu pentru că era o provocare din punct de vedere tehnic așa cum credea, o făcea pentru că îi amintea de fiica sa care a murit la vârsta de doi ani, Marigold. E un testament pentru puterea artei de a exprima lucruri pe care uneori pur și simplu nu le putem spune în cuvinte.

Lithgow a mers grandios pe o linie subțire pentru a nu-l face pe Churchill chiar o caricatură, portretizând un om grotesc, care adoarme instantaneu în situații nepotrivite și care evident nu mai este potrivit pentru a conduce o țară. Dar în acest episod, vedem o performanță cu adevărat stelară a actorului care scoate în sfârșit la iveală vulnerabilitatea lui Churchill. Furia din ochii prim-ministrului atunci când îl vizitează Sutherland pentru a afla de ce a refuzat tabloul spune toată povestea iar Lithgow captează aceste trăiri cu o finețe rar întâlnită. Odată ce au ieșit la iveală toate frustrările lui Churchill, despre care se spune că a suferit de depresie, putem să punem mai bine în context toate acțiunile lui de dinainte, dar în același timp, ne regăsim și  în uimirea lui atunci când vede portretul. E exact ca atunci când vezi o poză cu tine și ești șocat de felul în care arăți; deși nu recunoaștem, imaginile pe care ni le construim despre noi sunt întotdeauna șlefuite și un pic departe de realitatea dură.

Ce nu merge la The Crown

De obicei, atunci când avem de-a face cu un serial care ar trebui să ne prezinte istoria, frica este să nu prezinte totul într-o lumină mult mai bună decât a fost. Cred că, tocmai pentru a evita o astfel de situație, The Crown comite păcatul de a se duce în cealaltă extremă. Dacă a portretiza totul ca fiind mai frumos decât este, devine nerealist, să te duci în cealaltă direcție complet și atmosfera să fie constant dominată de un apăsare sumbră e exact la fel de nerealist.

Sunt convins că relația dintre Margaret și Elizabeth a fost una tensionată, dar e greu de crezut că în toată viața lor, două surori nu au fost capabile să aibă măcar o conversație în care să nu se certe sau să aibă un comportament pasiv-agresiv față de cealaltă. Realitatea prezentată în serial, una în care relația dintre cele două e atât de rece încât nu pot avea nici măcar un moment plăcut, e una trunchiată și face ca serialul uneori să repete aceleași scene, doar că având un subiect diferit.

Elizabeth și Margaret trăiesc într-o tensiune continuă pe parcursul primului sezon așa că în fiecare episod observăm aceeași dinamică și senzația că vedem același lucru se accentuează. Cred că dacă am fi avut momente apropiate, conflictele ar fi fost mult mai puternice. În plus, se presupune că Elizabeth trădează o legătură puternică pe care o are cu sora sa atunci când îi interzice să se căsătorească, dar nu prea e plauzibil dacă tot ce vedem între cele două sunt certuri.

The Crown subliniază ideea că monarhia poate fi atât un privilegiu dar și o povară. Libertatea e relativă pentru, teoretic, cea mai puternică persoană din țară. E un serial despre alegeri și decizii care schimbă vieți; despre loialitate; despre schimbare; despre dinamicile genului și rolul femeilor în societate; despre politică. Dar pune o întrebare care rămâne constantă pe parcursul tuturor episoadelor: ce e mai important, persoana sau instituția? Răspunsul îl dă Elizabeth cu fiecare decizie pe care o ia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *